Despre Vrancea

Judeţul Vrancea

Istoric, patrimoniu, turism Numele Vrancea este atestat printr-un document scris în latinã, datat 2 iulie 1431, în transcrierea VARANCHA. Referindu-se la la VARANCHA, B.P. Haşdeu a emis opinia cã termenul aparţine fondului lexical de origine traco-dacicã(Vran ar însemna pãdure, munte). Vrancea a fost un ţinut al transhumanţei, fapt de necontestat care şi explicã caracterul sãu pãstoresc şi tradiţiile etnofolclorice. În Vrancea, la Soveja a fost culeasã balada “Mioriţa”. Pe aceste locuri se aflã cele mai reprezentative monumente ale rãzboiului de reîntregire naţionalã şi teritorialã(1916-1918), mausoleele eroilor români de la Mãrãşeşti, Mãrãşti, Soveja şi Focşani.

Ca instituţii de culturã şi civilizaţie pot fi amintite :

Muzeul satului vrâncean,situat în Crîngul Petreşti, Muzeul Unirii din Focşani, Rezervaţia naturalã Cascada Putnei, de pe teritoriul comunei Tulnici, Rezervaţia geologicã “Focul viu”, din zona montanã Andreiaşu, Ansamblul arhitectonic Piaţa Unirii din Focşani, cu obeliscul realizat de sculptorul Ion Jalea.

Personalitãţi marcante ale istoriei şi culturii româneşti au vãzut lumina zilei pe acest ţinut : mitropolitul Varlaam al Moldovei, deputatul în parlamentul Moldovei, Ion Roatã, pictorul Gh.M. Tãtãrãscu, arhitectul Ion Mincu, pãrintele şcolii naţionale de arhitecturã, scriitorul şi diplomatul Duiliu Zamfirescu, savantul Simion Mehedinţi, creator al şcolii româneşti de geografie.

Judeţul Vrancea oferã numeroase posibilitãti de drumeţie şi odihnã : staţiunea Soveja, cunoscutã pentru cel mai ozonat aer din ţarã, valea Putnei – Lepşa, podgoriile şi beciurile domneşti de la Panciu şi Odobeşti.

Geografie

Pe harta României – judeţul Vrancea poate fi identificat în zona sud-est, la curbura Carpaţilor Orientali, reprezentînd o veritabilã verigã de legãturã între cele trei mari provincii istorice –Moldova, Ţara Româneascã şi Transilvania.

Formele de relief ale judeţului Vrancea pot fi asemuite cu nişte trepte uriaşe, care coboarã de la vest spre est, prima treaptã este constituitã de munţii Vranceai, alcãtuiţi din culmi şi masive cu înãlţimi de la 960m la 1873m. Urmãtoarea treaptã este reprezentatã de culmile deluroase, cu altitudini ce încep la 350m şi continuã variat pînã la 1001m. În fine a treia treaptã, ca o platformã întinsã pînã la cursurile de apã Siret, Trotuş şi Râmnic – o reprezintã câmpia. Clima este continentalã, influenţatã de masele de aer venite din estul, nordul şi sudul Europei.

Regiunea seismicã cea mai activã din România se aflã în zona Vrancea, cu epicentrul în comuna Vrâncioaia. Potrivit statisticilor, aici se produc zilnic douã cutremure de pãmînt, cele mai multe imperceptibile simţurilor omului. O modernã staţie seismicã funcţioneazã în localitatea Vrâncioaia.

O imensã resursã a judeţului o reprezintã pãdurea, care ocupã aproximativ 38% din teritoriul judeţului. Viile pe rod ocupă 6% din suprafaţa judeţului şi aproximativ 11% din suprafaţa viilor pe rod din România, în judeţul Vrancea fiind cea mai întinsă zonă viticolă din ţară, renumite fiind vinurile de Odobeşti, Coteşti, Panciu, Jariştea.

Economie

Caracterul economiei judeţului este dat de industrie. Dominantã este ramura industriei uşoare a cãrei producţie este destinatã în proporţie de 85% exportului pe piaţa vesticã. “Aurul verde “ din pădurile vrâncene susţine industria de prelucrarea lemnului şi pe cea de mobilier, iar recoltele bogate de struguri permit obţinerea unei game variate de băuturi. Renumele vinurilor vrâncene a trecut graniţele ţării, fapt dovedit de mulţimea de medalii şi premii cucerite la diverse concursuri intenaţionale. Configuraţia reliefului şi bogăţia păşunilor favorizează creşterea animalelor, în special a ovinelor şi a bovinelor şi în consecinţă asigură suport pentru industria alimentară de prelucrarea cărnii şi laptelui.

Istoricul oraşului Panciu

O diferenţiere clară de începuturile acestuia. Undeva în anul 1730 a fost zărit primul om în această zonă. Este vorba de cel despre care Adolf Capătână spune în “Istoricul oraşului Panciu şi a Schitului Brazi şi Sf. Ion” că ar fi întemeietorul oraşului, Baicu Penciu.

Deşi motivul pentru care acesta a venit pe aceste meleaguri a fost zona favorabilă comerţului, el aşezându-se la încrucişarea dintre fosta şosea Naţională Bucureşti-Cernăuţi cu şoseaua Tecuci-Galaţi, el s-a stabilit aici definitiv şi astfel acesta a fost punctul de plecare al oraşului. Întocmai în acest punct Penciu a deschis o dugheană de zarzavat. Nu la mult timp după venirea lui Baicu Penciu în zonă, i s-a alăturat şi Toader Popa, care a tăiat din spatele casei pădurea de stejari şi a înălţat prima biserică, biserica cu hramul Cuvioasei Paraschiva.

Numele oraşului a venit din partea moldovenilor cărora le era mai la îndemână să-i zică zarzavagiului Panciu, decât Penciu. Locul ales în mijlocul podgoriei ce se întindea din dealurile Moviliţei se înmulţi în jurul lui 1790 cu încă 12 familii şi apoi mai multe, astfel că oraşul a înflorit vizibil în scurtă vreme.

Deşi putem spune că oraşul Panciu are istorie, acest lucru este dovedit mai ales de faptul că oraşul actual nu este prima construcţie, nu mai are doar case şi toate construite după acelaşi stil, case joase, văruite în alb şi cu acoperiş din două ape ci în mare parte blocuri.

Oraşul Panciu este singurul oraş din Romania care a dispărut în proporţie de 99% în urma cutremurului din dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1940. Din 371 de case ce existau, au mai ramas doar 5 case din zid şi cele din paiantă.

Aceasta nu a fost singura nenorocire ce s-a abătut asupra oraşului, ci a urmat şi al doilea Panciu, construit după cutremur din lemn, în 1869, ce a lăsat în urmă doar cenuşa de după incendiu.

Dugheana lui Ghidale tinichigiul a luat foc şi cum toate construcţiile erau din lemn uscat şi erau lipite una de cealaltă iar vântul parcă stârnindu-se din ce în ce mai tare, oraşul cel cu trotuar de lemn a dispărut complet.

Oraşul a fost reconstruit astfel pentru a doua oară din zid şi cu prăvălii, de aceasta dată apărând şi marele hotel ce astăzi nu mai există, dar care folosea ca loc de întâlnire pentru negustorii ce veneau să cumpere vinurile din podgorie.

Pavel şi Balin Panciu, fiii lui Penciu, au săpat beciul oraşului şi au făcut o cârciumă şi o prăvălie în locul dughenei tatălui. Acesta este primul beci al oraşului, care însă a dispărut când întâiul pavaj de piatră cioplită l-a acoperit ca pe un mormânt.

Abia prin 1840 cu ajutorul locuitorilor din zonă, a fost adusă apa din Dealul Chicera.

Biserica următoare ce a fost contruită în oraş a fost biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel, care a fost refăcută din banii Smarandei Apostoleanu. Deşi a rezistat, suferind puţin în urma războiului din 1917, în urma cutremurului din 1940 s-a prăbuşit complet.

În anul 1859 s-a întemeiat Judecătoria care a oferit magistraţi eminenţi precum Consilierul Cristof de la Înalta Curte de Casaţie.

Prima şcoală de băieţi a fost înfiinţată din ordinul domnitorului Al.I.Cuza în anul 1862, şcoală ce i-a purtat numele şi care l-a avut ca director pe N. Braşoveanu. La nici 3 ani, s-a înfiinţat şi prima şcoală de fete, ce a fost construită lângă biserica Sf. Apostoli.

Spre bucuria tuturor păncenilor, în anul 1871 Anton Căpăţână a deschis prima farmacie, de unde au plecat unii dintre cei mai mari farmacişti ai Ţării.

În anul 1881 Panciu avea şi oficiu Telegrafo-poştal. La câţiva ani după, primarul din acea vreme, Vasile Apostoleanu, cu banii proprii, construieşte primul bulevard ce ducea la gară şi care i-a purtat foarte mult timp numele.

Primele încercări de aducere a apei în oraş au eşuat şi abia în anul 1906, Toma Georgescu începe lucrările, care au fost însă realizate de următorul primar, Anton Alaci. Cu ajutorul tuburilor de oţel Manesman aduse din din Anglia, apa era adusă de la o distanţă de 28km.

Cu capital păncean dar şi focşănean, s-a deschis prima bancă în 1911, la iniţiativa lui Adolf Căpăţână.

În urma tuturor acestor progrese, Panciu duce o viaţă îmbelşugată care ia însă sfârşit în 1916 când începe o noua epocă de mare nenorocire. Atunci, de frica armatei ruse, s-a dat ordin şi toată recolta de vin şi rachiu a fost vărsată prin şanţurile şoselelor.

Au urmat apoi 6 luni de bombardament; germanii au intrat în oraşul Panciu, punând stăpânire pe întregul oraş. Astfel populaţia din oraş şi din satele vecine, a fost evacuată, părăsind tot ceea ce avea, trecând din sat în sat, cu privirea însă spre orăşelul lor.

După doi ani de luptă, cei plecaţi pe front s-au întors pe vechile meleaguri, dar din gospodăriile, viile, livezile şi casele lor nu au mai găsit nimic, ci doar simple ruine înconjurate de o câmpie hidoasă, plină de tranşee.

Calvarul a continuat şi după ce abia s-a mai refăcut câte ceva în urma războiului, viile fiind distruse în întregime în urma grindinei din 1918. Casele nu erau atât de afectate ca în urma cutremurului sau a incendiului, însă refacerea oraşului a durat 22 ani, primele greutăţi începând cu primarii Jean Popescu şi Mihai Alaci care au reuşit să resfinţească şi să redeschidă biserica Cuvioasa Paraschiva şi Schiturile Brazi şi Sf. Ioan, să refacă apa, să redeschidă Banca Brazi şi să refacă cât de cât şcolile într-un timp foarte scurt şi cu o sumă mică de bani.

Următorii ani au fost foarte buni pentru oraş, însă a urmat cutremurul din 1940. Iarăşi Panciu era constituit dintr-un morman imens de dărâmături.

Întorcând privirea spre acele vremuri realizăm cât de mare a putut fi dezastrul şi cât de grave urmările. Toate bisericile erau la pământ iar numărul morţilor creştea cu fiecare zi. În jurul păncenilor a mai ramas atunci doar întunericul din suflete, oamenii împrăştiindu-se peste tot.

Adolf Căpăţână a fost cel ce a stat în audienţă la D-l General Ion Antonescu. În urma audienţei, gen. Antonescu s-a deplasat personal la Panciu stabilind construcţia unei clădiri multi-funcţionale. În această construcţie au funcţionat şcoala, biserica, spitalul, farmacia şi jandarmeria. Oraşului i s-a mai dat astfel o nouă şansă, Panciu reclădindu-se de această dată pentru a treia oară.

Acesta este Panciu al nostru, acela ‘’dintre vii’’ şi căruia cifra trei, parcă ruptă din basmele lui Ispirescu sau lui Creangă i-a purtat noroc şi l-a readus la viaţă într-o aură magică până în ziua de astăzi.